Au trecut (prea) repede. Parcă ieri ne întorceam cu el de spital, îmi amintesc atât de bine costumaşul galben, încercările noastre de a-l îmbrăca (eşuate, evident), externarea la 17:30 de teama statului cu el acasă.
Îmi amintesc mirosul de bebeluş, teama de a-l lua in braţe si teoretizarea excesivă a celui mai frumos lucru din viaţa mea, minunea mea cu ochi frumoşi.
Despre greşelile noastre ca părinţi începători aş putea scrie pagini întregi (poate ar trebui, e păcat să uităm şi amuzant să ne amintim), dar măcar un lucru bun am făcut- ne-am bucurat mult de el. Acum, uitându-mă înapoi, îmi pare rău de toate momentele când am ales să fac altceva. Dar şi cât de mult mă bucur pentru toate clipele când am fost acolo. Şi pentru cât de fericit am reuşit să îl creştem. Iar doi ani au trecut ca o clipă, eu mă pregăteam să redevin cea dinainte însă imi dau seama că tare dragă îmi este cea de acum.
Cum îti spune mami?
Misi mos.
Ansamblul de călătorie
acum 1 oră
ce amintiri frumoase... iar greselile de inceput cred ca sunt o sursa buna de amuzament pentru toti parintii. Ma uit in urma si nu imi vine sa cred cate am putut face... sau cum de le-am putut face. :))
RăspundeţiŞtergere