Usor, usor...

..isi desface aripile să zboare.

Am avut o secundă în care am reuşit sa merg un pas în spate şi ne-am văzut...alergând să îl prindem când porneşte nesăbuit, mângâindu-i părul când ştim că urmează o boacănă (da, ştim, des), cu inima cât un purice când se cocoaţă cine ştie pe unde şi reuşind tot timpul să vedem posibile pericole.

Ştie asta...îl distreaza teama noastră iar privirea de acum o asociez deja cu vocea de peste 10 ani cand îmi va spune ca oricum nu stiu nimic. Oricum ştiu că nu va deveni mai uşor, chiar daca va ştii sa traverseze strada.

Surprinzător, a avut libertate totală chit că de multe ori am îngheţat lângă el, mi-au curs lacrimi şi mie pentru căzăturile lui, merge desculţ în parc in timp ce noi analizăm fiecare centimetru de teama cioburilor.

Şi e bine ca ne lasă încă să fim lângă el...

Promit sa incerc macar sa incetez cu postarile demne de drama queen:)